De cate ori nu ne-am spus in viata, fie si in gand, ”sunt un ratat”? Cati dintre noi nu s-au confruntat macar o data cu un esec sau cu o nereusita?

In fiecare zi putem pierde cate ceva, dar nimic nu este intamplator. Si nu vom reactiona cu totii la fel in fata falimentelor si a insucceselor.

Unii pot sa-si piarda locul de munca, altii iubita. Unii dintre noi pierd un pariu sau doar o partida de fotbal.

Inca din prima copilarie, si continuand apoi cu perioada scolara sau cu adolescenta, suntem destinati esecurilor. Mai mici sau mai mari. Si toate aceste esecuri se dovedesc a fi chiar foarte dureroase uneori.

Dar cei mai afectati de ”napasta” esecurilor sunt cei care se tem de ele mai presus de orice alta frica. Iar aceasta tulburare si neliniste sufleteasca se dezvolta inca din frageda pruncie. Poate nici nu realizam, dar mai mult decat sigur ca inca de mici copii am fost educati sa ne ferim de emotiile neplacute.

In fapt, sunt prea putini parintii care-si ”dreseaza” copiii in modul in care acestia sa nu se teama de propriile nereusite si de propriile sentimente sau trairi negative.

Sunt putini adultii care-si instruiesc urmasii sa nu mai priveasca insuccesul ca fiind neaparat un lucru rau, ci mai degraba ca pe un stimulent pentru reusitele de mai tarziu.

Rezultatele sunt cel putin catastrofale.

Convinsi de a fi dezamagit persoanele dragi noua, senzibilizati de actiunile noastre, ne simtim doborati de sentimentele de vinovatie. Ajungem sa ne simtim jenati si rusinati, ajungem sa ne inchidem in noi si sa ne lasam coplesiti de cea mai profunda tristete.

Da, tocmai am invatat ca greselile nu sunt altceva decat greseli, iar esecurile nimic mai mult sau mai putin decat esecuri. Iar neputinta de a le repara nu ne face decat si mai mult rau. Adancindu-ne suferinta, ne lasa de izbeliste pe un drum fara intoarcere, sortit falimentului ireversibil.

Si uite-asa crestem, evoluam si ajungem adulti, tematori sa nu gresim, tematori sa nu-i dezamagim pe cei din jurul nostru. In tot acest timp, reprosurile apropiatilor nostri, verbale sau nicicand rostite, se transforma intr-o si mai ”taioasa” si distructiva tendinta de autocritica.

Incercand apoi din rasputeri sa ”indulcim” intreaga suferinta cauzata de cele mai persistente esecuri, ne gasim pierduti printre niste convingeri complet eronate. Dintr-odata, telurile si aspiratiile la care am visat poate inca de mici copii, se naruie. Iar in locul obiectivelor constructive ne vom consuma intreaga energie incercand sa ne protejam de umilintele si de judecata celor din jurul nostru.

Este absurd, dar tocmai eforturile depuse pentru a face fata falimentelor, ne vor purta spre altele si mai accentuate decat cele pe care ne doream sa le prevenim.

Dar daca in locul criticilor externe si a comentariilor rautacioase am fi rasplatiti cu explicatii pertinente despre cum sa infruntam o situatie anume?

Daca ne aflam in fata unor false realitati, a unei imagini denaturate despre propria persoana, nu este vina ”palmaresului” de nereusite acumulate. Convingerea ca nu suntem buni de nimic, ca suntem slabi si lispiti de speranta este mai degraba asociata cu tendinta pe care o manifestam de a ne discredita pe noi insine ori de cate ori am ratat tinta si obiectivele.

Share This